Beatificarea episcopului-martir Ioan Scheffler
Florin Răchitan - Duminica, 03 Iulie 2011
Chiar dacă vremea ploioasă din ultimele zile i-a cam speriat pe credincioşi, în Piaţa Libertăţii din Satu Mare tot s-au adunat duminică în jur de 10.000 de pelerini catolici la ceremonia de beatificare a episcopului martir Ioan Scheffler, care şi-a dat viaţa pentru credinţa sa în închisoarea comunistă de la Jilava. Nu mai puţin de 35 de episcopi şi 150 de preoţi au celebrat slujba religioasă festivă în limbile română, maghiară şi germană.
În grupul înaltelor feţe bisericeşti prezente s-au aflat toţi episcopii romano şi greco-catolici din România, dar şi clerici din Ungaria, Serbia, Ucraina, Slovacia, Austria, Germania sau Italia, în frunte cu cardinalul Erdő Péter şi nunţiul apostolic Francisco Javier Lozano, dar şi reprezentanţi de seamă ai altor culte, printre care i-am recunoscut pe protopopul ortodox de Satu Mare, Ioan Socolan, şi pe fostul protopop Alexandru Tincu.
Printre invitaţii de seamă la eveniment s-au numărat reprezentantul Casei Regale a vechiului Imperiu Austro-Ungar, Georg Von Habsburg, vice-prim ministrul Ungariei, Semjen Zsolt, fostul preşedinte al UDMR, Marko Bela, precum şi oficialităţi locale.
Ceremonia a început cu citirea de către Angelo Amato, Prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, a scrisorii papei Benedict al XVI-lea prin care a fost beatificat oficial episcopul Martir Ioan Scheffler, adăugându-se particula „Fericit” la numele său.
Beatificarea este procedura pe care papa, după o lungă perioadă de examinare şi analiză – atât la nivelul diecezei, cât şi al comunităţilor mai mici – o desfăşoară în legătură cu o persoană catolică decedată, constatând, prin intermediul Congregaţiei înfiinţate în acest sens, că a avut parte de o moarte de martir sau că s-a remarcat prin practicare unor virtuţi eroice, prin care merită o cinstire deosebită din partea credincioşilor.
Beatificarea poate fi considerată prima etapă ce duce spre canonizare, adică trecerea în rândul sfinţilor în cazul în care se poate dovedi o minune săvârşită prin mijlocirea Fericitului pomenit în rugăciunile credincioşilor.
Ioan (János) Scheffler s-a născut în 29 octombrie 1887 la Cămin, într-o familie de clăcaşi cu zece copii. A fost hirotonisit preot în 1910 şi, după înalte studii religioase la Budapesta şi Roma, a fost apoi numit profesor de religie şi primul director al Colegiului Romano-Catolic din Satu Mare între 1917-1923. În perioada interbelică a fost profesor de teologie la Satu Mare şi Oradea, participând la Congresele Euharistice Internaţionale de la Chicago, Cartagina, şi Dublin. Sfântul Scaun l-a numit în 1942 episcop al Diecezei de Satu Mare, iar în 1948 devine episcopul comun al diecezelor reunite de Satu Mare şi Oradea.
Sensibilitatea pentru problemele sociale, apărarea celor nevoiaşi şi persecutaţi l-a însoţit pe întregul parcurs al vieţii sale. În timpul celui de-al doilea război mondial, guvernul maghiar a suspendat, datorită intervenţiei sale, internarea într-un domiciliu forţat a episcopului greco-catolic de Baia Mare, Alexandru Rusu. A încercat să-i ajute mai ales evrei, pe cei deportaţi în lagăre de concentrare. Din această cauză autorităţile l-au ameninţat că-l vor duce şi pe el, dacă nu renunţă la apărarea lor. Şi-a salvat preoţii ridicaţi cu forţa de trupele SS, iar în ianuarie 1945 a intervenit personal la prefectul român al judeţului şi la comandantul sovietic ca să împiedice deportarea credincioşilor săi de origine germană – şvabi, însă fără succes.
 Şi-a atenţionat încă din 1943 preoţii şi credincioşii despre consecinţele războiului şi ale unui posibil regim ateisto-comunist, despre persecuţiile şi suferinţele care sunt de aşteptat. A accentuat necesitatea acceptării sacrificiului, ispăşirii şi pocăinţei. Şi-a atenţionat preoţii: „bunul păstor nu dă bir cu fugiţii” şi a dat un exemplu personal atunci când nu a acceptat oferta de a prelua conducerea unei dieceze din Ungaria.
Şi-a protejat preoţii de politica oricărui partid, dar confruntarea cu statul nu a putut să o evite nici Biserica nici el. Guvernul român a denunţat la 19 iulie 1948 concordatul încheiat cu Sfântul Scaun, iar noua lege a cultelor a desfiinţat Dieceza de Satu Mare-Oradea. Episcopul a fost pensionat de către guvern, care i-a interzis exercitarea funcţiei episcopale.
A organizat în secret, pentru seminarişti, în diverse parohii din dieceză, aşa numita pregătire teologică subterană. S-a confruntat cu intenţia autorităţilor comuniste care doreau să despartă Biserica Catolică din România de papa de la Roma, în probleme de principiu nu a fost dispus la nici un compromis, rămânându-i necondiţionat fidel papei.
La 23 mai 1950 a fost internat în conventul franciscan de la Baia de Criş (jud. Hunedoara), pe care nu a avut voie să-l părăsească. A dat dovadă din nou de tărie de caracter atunci când puterea comunistă din România s-a gândit la persoana sa pentru a conduce în Ardeal, în locul episcopului Áron Márton, singura dieceză recunoscută, pe care o doreau independentă de Roma.
Nu a acceptat rolul de marionetă ce i-a fost rezervat, de aceea l-au arestat şi l-au deţinut între 11 martie şi 12 septembrie 1952 la Ministerul de Interne de la Bucureşti, iar de aici l-au dus la închisoarea de la Jilava. Au iniţiat un proces inventat împotriva lui. Au vrut să îl învinuiască cu acuzaţiile obişnuite în procesele politice născocite de comunişti – spionaj în favoarea Vaticanului şi trădare de ţară. Procesul înscenat împotriva lui nu a mai avut loc deoarece torturile şi condiţiile inumane din închisoare i-au distrus sănătatea. A murit la 6 decembrie 1952, în închisoarea de la Jilava.
 Ultimele cuvinte rostite în linişte şi pace de episcopul muribund au fost: „Ibi vacabimus…“. Dan Mizrahy, compozitorul de origine evreiască cu care a împărţit celula, a ştiut şi după patruzeci de ani să redea cu fidelitate rândurile Sfântului Augustin, meditaţia favorită a episcopului, pe care a învăţat-o de la acesta, şi care i-a fost explicată: „Ibi vacabimus et videbimus, videbimus et amabimus, amabimus et laudabimus. Ecce quod erit in fine sine fine. Nam quis alius noster est finis nisi pervenire ad regnum, cuius nullus est finis?” Ceea ce înseamnă: „Acolo ne vom odihni şi vom vedea; vom vedea şi vom iubi; vom iubi şi vom lăuda. Iată ce va fi la sfârşitul fără de sfârşit. Şi ce alt sfârşit avem, dacă nu să ajungem în împărăţia care nu va avea sfârşit?” (Sfântul Augustin: De Civitate Dei 22, 30).
A fost îngropat într-un mormânt nemarcat, dar locul exact a fost consemnat de preotul ortodox al închisorii, care şi-a ajutat un coleg catolic să exhumeze rămăşiţele pământeşti ale episcopului şi să le transporte în secret acasă, la Satu Mare, unde au fost aşezate în cripta Catedralei Romano-Catolice şi au rămas acolo până la 17 iunie 2011. Atunci au fost mutate într-un nou loc de veci, sub un monument funerar ridicat chiar în incinta catedralei, în altarul secundar.
 La cererea preoţilor şi credincioşilor, fostul episcop Paul Reizer a iniţiat după 1990 procedurile privind beatificarea martirului Ioan Scheffler. În 2002, la Roma, a fost elaborat documentul Positio super virtutibus (Poziţia asupra virtuţilor). Concluzia Relatorului cauzei: „Există suficiente dovezi privind realitatea martiriului; îndeplineşte condiţiile pentru beatificare.” Papa Benedict al XVI-lea a aprobat în data de 1 iulie 2010 Decretul privind beatificarea episcopului Scheffler, document care i-a fost prezentat de Cardinalul Angelo Amato, prefectul Congregaţiei pentru Cauzelor Sfinţilor. Din acest moment Dieceza Romano-Catolică de Satu Mare a demarat pregătirile pentru beatificare.
 Întreaga procedură a culminat cu ceremonia de amploare de duminică, din faţa Catedralei Romano-Catolice din Satu Mare, unde au fost prezenţi credincioşi din toată dieceza sătmăreană, dar şi din ţări învecinate – Ungaria, Ucraina, Slovacia – precum şi delegaţi ai unor comunităţi catolice din Europa Occidentală şi chiar din Statele Unite ale Americii. Credincioşii catolici din Cămin, satul natal al episcopului martir, la fel ca cei de la o parohie din Baia Mare, au venit pe jos până la Satu Mare, într-un pelerinaj cum rar se mai organizează în zilele noastre.
„Ce ne învață Fericitul nostru? El însuși ne cheamă să fim statornici și puternici în trăirea celor zece porunci, a fericirilor evanghelice și în mărturisirea acestora. Cultura zilelor noastre are tendința de a uita de rădăcinile creștine ale civilizației europene. Ruinele și consecințele falsei ideologii naziste și comuniste ne-au lăsat ca moștenire înclinația spre a uita de Dumnezeu și de sfintele Sale porunci. Ne-au condus într-un tunel întunecat, în care flacăra dreptăţii, a bunătăţii şi bucuriei nu luminează asupra omenirii. Fericitul nostru episcop Ioan Scheffler ne cere ca prin statornicia noastră în credință să ne împotrivim acestei moșteniri fatale. Numai harul credinței în Cristos cel înviat și Evanghelia Sa ne eliberează ca să putem trăi o viață plină de bucurie, autentic creștină și umană. Dacă ideologia ateismului este un sărut aducător de moarte, atunci Evanghelia este o îmbrățișare tandră și plină de iubire. Slăbiciunea martirilor a învins întotdeauna uriașa putere a prigonitorilor.
Dacă sângele martirilor stinge persecuțiile, atunci cu atât mai mult Sângele Euharistic al lui Cristos dă puterea necesară și capacitatea de a da mărturie, chiar și cu prețul multor jertfe, despre Evanghelia iubirii, a libertății și a vieții, în fiecare zi” – se arată în scrisoarea citită în timpul slujbei de beatificare de către prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, cardinalul Angelo Amato.
|
Statistici
