De cinci ani, tânărul cercetător Cosmin Blaga încearcă să vadă ce se petrece pe durata unei attosecunde – adică în a miliarda parte a unei miliardimi de secundă.
 
Pentru asta, el dezvoltă nişte laseri superputernici, cum puţini mai există în lume. Întregul proiect se desfăşoară la Universitatea din Ohio, unde Cosmin lucrează cu încă 11 cercetători de vârf. Tot ce fac ei acolo poate părea SF, dar după ce vor reuşi, ar putea da lumea peste cap.

„Laserii aceştia ne vor putea ajuta, de pildă, să vedem cum se ataşează un virus de o celulă normală. Acum, noi vedem înainte şi după şi atât”, explică Cosmin. Asta înseamnă că o grămadă de boli, acum incurabile, îşi vor găsi leac pe viitor, exact aşa cum tratăm astăzi o simplă răceală. Experimentele lor vor aduce noutăţi în nanotehnologie, plus că vor îmbunătăţi mult şi computerele: „Tendinţa este ca tranzistorii procesoarelor de calculatoare să devină cât mai mici. Ei bine, cu cât vrei să-i faci mai mici, cu atât îţi trebuie nişte laseri care să vadă lungimi de undă cât mai scurte”.  

De fapt, zice Cosmin, „ceea ce facem noi la Ohio este fizică pură, vrem să înţelegem cum funcţionează materia. Ceea ce experimentăm acolo, adică interacţiunea laserilor puternici cu materia, este considerată cercetare de performanţă în lume (…) De asta, niciodată nu ajungem la o concluzie, fiecare răspuns ne duce la alte întrebări. Este plăcerea descoperirii, când important e drumul, şi nu destinaţia”.

În liceu, la fizică era „tămâie la practică”

Are numai 31 de ani şi a reuşit performanţa să-i fie publicate lucrări în reviste de primă mână în lume, „dar vă rog să nu intrăm în detalii, nu vreau să pară că mă dau mare”. Dar cum a ajuns doctorand la cea mai mare universitate a Americii?

Povestea sa e simplă şi de succes. În liceu, i-a plăcut chimia, la fizică, domeniul în care activează acum, era „tămâie la practică”, niciodată n-a avut 10 pe linie. Într-o zi s-a întâmplat să le pice un profesor de fizică aşa de bun, că tânărul a început să iubească fizica mai mult de dragul profesorului. A urmat facultatea de fizică din Cluj, când cică s-a dat pe brazdă de abia din anul trei. Până atunci, avusese viaţa aia nebunească de student, când nu-i stătea deloc mintea la cercetare. În momentul în care a început masterul la Cluj, i-a înflorit ideea plecării. Îi intrase în cap SUA, fiindcă băga averi întregi în cercetare. „Era în 2001 şi toţi colegii mei vroiau să plece. Pe toată durata masterului am căutat informaţii pe net, să plec şi eu”, îşi aminteşte.

„De multe ori mi-am dorit ca ziua să aibă 36 de ore”

Şi a găsit. A aplicat şi, după nişte teste dure, a fost admis la Stony Brook University, ca să facă nişte cursuri pregătitoare pentru doctorat. „Doi ani am luat cursuri de doctorat şi paralel trebuia să predau şi laborator pentru studenţi, zece ore pe săptămână, corectat referate şi tot tacâmul. Temele pe care le primeam acasă erau criminale, de multe ori mi-am dorit ca ziua să aibă 36 de ore. Circula o vorbă printre cercetători, că în ăştia doi ani, poţi să faci bine doar unul dintre cele trei lucruri: şcoală, prietenă sau… somnul”, spune Cosmin.

În cei doi ani, el a reuşit însă imposibilul: nu numai că le-a făcut bine pe toate  trei, dar a fost angajat şi în grupul de cercetare cu care lucrează acum la Ohio. „Am spus profului că vreau să fac cercetare, m-am cerut în grup, mi-a plăcut, le-a plăcut şi lor de mine şi asta a fost tot”, spune firesc tânărul.

Cea mai fericită zi din viaţa unui cercetător

Acum a ajuns dependent de munca cu laserii. Vorbeşte despre ei cu atâta pasiune, că parcă ar povesti despre nişte fiinţe vii: „... şi imaginează-ţi că ne vor permite să vedem cum se mişcă cele mai rapide fenomene produse la scară atomică, vom vedea cum se mişcă electronii în jurul nucleului, într-un atom, apoi...”.

Cele mai mari bucurii ale sale sunt legate tot de atom: „Iei un atom de heliu, pui laserul pe el, îl distrugi, te uiţi cum explodează atomul şi cu cât explodează mai tare, cu atât de bucuri mai mult”, ne explică. Dar cea mai mare realizare a avut-o atunci când... „Când am văzut heliu în saturaţie la 2 microni, generând multikilovolt electronii. Atunci m-am dus acasă şi am sărbătorit singur cu o sticlă de vin”.

Jumate român, jumate american

Nici gând să revină în ţară într-un viitor apropiat. Deşi e convins că ţara merge spre bine. De câte ori revine, găseşte tot felul de schimbări pozitive. De ceva timp, s-a însurat cu o americancă, tot cercetătoare în fizică. I-a unit munca cu laserii. Locuiesc în state diferite şi o dată la două săptămâni fac naveta, să se întâlnească. Acum, după şapte ani de America, tânărul zice că se simte „omul din  Atlantis”, o combinaţie între român şi american, dar nici unul, nici altul pe de-a întregul.

Nici n-are de ce să nu se simtă acasă în State – acolo oamenii sunt veseli, joviali şi primitori, aşa ca românii. Profesorii lui de 60 de ani vin la universitate în adidaşi şi pantaloni scurţi şi insistă să fie strigaţi pe numele mic. Apoi, americanii chiar gustă bancurile româneşti („Bun, dar cam fără perdea”) şi nu l-a privit strâmb nimeni, niciodată, pe motiv că e român. De altfel, ar fi greu, la câţi imigranţi înghite America. Iar Ohio, zice, „chiar seamănă cu Clujul, are un aer tineresc”.