Locale Altele
Joi, 18 Aprilie 2019
Joi, 18 Apr 2019
LocaleEvenimentAdministratieSocialCulturalPoliticEconomicInfracţionalitateEducaţieReligieSportAlteleOh Canada
Ne găsești pe Facebook


InterneExterneAlteleDivertismentŞtiinţă/TehnolologieAuto/MotoSănătateLifestyleGalerie FotoParty Foto
Un secol de la intrarea Armatei Române la Satu Mare. Primarul maghiar a organizat banchet la Hotelul Pannonia, rebotezat Dacia.
Florin Răchitan  - Luni, 15 Aprilie 2019

La 19 aprilie se împlinește un secol de la intrarea Armatei Române la Satu Mare, moment ce marchează, practic, instalarea primei administrații românești pe aceste meleaguri, dacă nu ținem cont de formațiunile statale proto-românești învăluite în misterul Evului Mediu timpuriu.

Momentul a fost posibil datorită unor împrejurări istorice favorabile Regatului României, ce a ieșit din Primul Război Mondial mai puțin șifonat decât proaspăt declarata Republică Ungară, desprinsă din vechiul Imperiu Austro-Ungar ce se dezmembra în bucăți, într-un haos total.

Cu toate că românii sătmăreni își trimiseseră delegații la Marea Adunare de la Alba Iulia cu mai puțin de cinci luni în urmă, regiunea Sătmarului rămăsese sub administrație maghiară în timpul guvernării eșuate a lui Karolyi Mihaly, un nobil cu origini în familia aristocratică de la Carei.

Guvernul acestuia a fost înlăturat de la putere la sfârșitul lunii martie 1919 în urma unei ”revoluții” bolșevice conduse de un alt sătmărean de-al nost’, Kun Bela, care a și instaurat rapid un regim după modelul implementat de tovarășii săi de la Moscova, în anul anterior.

Acesta a fost motivul principal pentru care puterile Antantei, care tocmai câștigaseră Primul Război Mondial, au solicitat Armatei Române, aflată deja într-o campanie militară în care a avansat din ce în ce mai mult în interiorul Ardealului, să intervină pentru a curăța Ungaria de bolșevici, permițându-i nu doar să treacă peste linia de demarcație stabilită aproximativ la limita de azi dintre județele Satu Mare și Sălaj, dar să și înainteze până la Budapesta, unde, conform legendei, un dorobanț și-a înfipt opinca în turnul Parlamentului.

Întreaga linie de demarcație era apărată de așa-numita Divizie Secuiască, o organizație militară (sau paramilitară) alcătuită în principal din ofițeri și soldați secui întorși de pe diferite fronturi ale Primului Război Mondial și care au refuzat să depună armele la ordinul Guvernului Karolyi, luându-și prea în serios rolul istoric de apărători ai hotarelor Ardealului.

Aceștia se aflau, însă, într-o retragere permanentă, mai mult sau puțin organizată, astfel că, spre deosebire de alte regiuni unde s-a lăsat cu atrocități și chiar foc de artilerie în orașe (la Zalău, de exemplu), ocuparea zonei Sătmarului de către Armata Română s-a făcut fără incidente majore, iar în oraș nu s-a tras nici un foc de armă.

Cele trei sau patru zile, cât a durat marșul triumfal al Armatei Române prin ținuturile Sătmarului nu au fost lipsite de episoade mai degrabă comice, iar intrarea cavaleriei sau al infanteriei în câte-o localitate însemna eliberare, în adevăratul sens al cuvântului, dacă avem în vedere ”teroarea roșie” de care tocmai scăpau localnicii datorită soldaților români.

Un astfel de episod s-a întâmplat în satul șvăbesc Cămin, unde, după cum aflăm din cronica ”Historia Domus” a parohiei catolice, preotul a fost arestat de proaspăt instalata conducere bolșevică de la Carei, deoarece în predica ținută în biserică ar fi atras atenția credincioșilor asupra pericolelor ideologiei comuniste.

De-altfel, bravii șvabi din Cămin i-au și alungat cu pietre pe activiștii comuniști care au ajuns în satul lor, dar nu și-au putut elibera preotul, care a fost întemnițat la Carei, apoi la Satu Mare, reușind să scape datorită haosului ce domnea deja în zilele premergătoare eliberării orașului de către Armata Română.

Același preot consemnează că, speriați de avansul soldaților români, liderii bolșevici de la Carei fugeau prin Cămin spre actuala zonă de graniță, trăgând cu puștile ca bezmeticii, după ce ”și-au însușit banii oficiului de finanțe și ai fondului pentru orfani”.

Un alt episod care arată atmosfera din acele zile este consemnat de ”Historia Domus” al parohiei catolice de la Turulung, sat ce nu a fost afectat în mod direct de confruntările militare, dar în care s-au refugiat mai mulți preoți din zonă, iar povestirile lor au stârnit panică și istericale în rândul populației. Astfel, în Sâmbăta Mare, femeile din sat s-au adunat plângând și s-au încuiat în biserică, rugându-se la Dumnezeu după ce au auzit că soldații români jefuiesc și violează tot ce întâlnesc în cale. Până la urmă, românii care au ajuns în sat au fost doi jandarmi, cu misiunea de a prelua postul de la cei maghiari, care se retrăseseră anterior. Legea și ordinea fiind astfel restabilite, slujba de Înviere s-a putut oficia în liniște și pace.

Dumnezeu a rânduit lucrurile astfel ca în primăvara anului 1919 Paștele să fie sărbătorit concomitent de toți creștinii de diferite rituri, iar Învierea să coincidă cu intrarea Armatei Române în Sătmar, după cum aflăm din relatările din cealaltă parte a județului, de la Supur – Hurezu, unde locuitorii satelor românești îi așteptau pe soldați cu cozonaci proaspăt scoși din cuptor și participau împreună la slujbele de Paști.

Armata Română a înaintat prin județ în zilele de 16, 17 și 18 aprilie, pentru ca în 19 aprilie, pe la orele amiezii, primii roșiori din avangarda Diviziei a II-a Cavalerie să ajungă la hotarele Sătmarului.

Nici eliberarea orașului nu a fost lipsită de peripeții comice. De exemplu, o delegație oficială compusă din reprezentanți ai comunităților românești și maghiare a fost trimisă în zona Curtuiuș, deoarece de acolo se așteptau să intre primele trupe, doar că roșiorii călăreți au fost mai rapizi și au ajuns din cealaltă direcție pe actualul Bulevard Cloșca. Auzind asta, viitorul prefect Ilie Carol Barbul s-a suit iute într-o trăsură a Primăriei și a plecat în întâmpinarea lor, fluturând un steag alb.

Cavaleriștii au descălecat pentru câteva minute să discute cu solul de pace, apoi au încălecat din nou și, dând dovadă de un profesionalism care i-a surprins pe toți cei care i-au văzut, au traversat în galop celebrul ”Pod al Sătmarului” imortalizat în cântecul naționalist, au ignorat mulțimea adunată în centru și au purces în urmărirea ultimelor elemente ale Diviziei Secuiești aflate în retragere, pentru a se asigura că aceștia nu vor încerca vreun contraatac.

Apoi, așa cum s-a anunțat, cu o punctualitate de-a dreptul nemțească, la ora 15.20 fix a ajuns în centrul orașului generalul Lascăr Davidoglu, comandantul armatelor române din Nord-Vestul Ardealului. El a fost întâmpinat de primarul Lenard Istvan, care l-a și invitat la o ședință ad-hoc a consiliului orășenesc, la care au participat nu mai puțin de 100 de persoane, în timp ce alte sute de sătmăreni se adunau în piața centrală a orașului, încurajați de atitudinea pașnică a soldaților români, care, contrar zvonurilor despre ei, se mișcau într-o disciplină desăvârșită, formând un careu complet.

Discursurile rostite de primarul Istvan Lenard, ca gazdă, respectiv generalul Davidoglu în calitate de ”oaspete eliberator” reflectă cavalerismul specific epocii, dar și așteptările pe care le aveau unii de la alții.

„Nu știm – a spus dr. Lenard – în cât se va respecta de imperiul român limba maternă a populației maghiare și autonomia orașului, dar știm că față de stupiditatea bolșevismului, dumneavoastră aduceți cultura Occidentului civilizat, pentru susținerea populației acestui oraș” – a reprodus din memorie, cinci ani mai târziu, primul primar român al orașului Satu Mare, Augustin Ferențiu.

„Nu ca inamici am venit, ci ca frați, porniți la ordinul Antantei, ca să asediem linia demarcațională. Respectăm toată lumea cinstită, numai bolșevismului îi suntem adversari. Cu sosirea armatei române se va restabili ordinea dinaintea revoluției (31 Martie 1919, proclamarea Republicii Sovietice Ungaria n.r.). Funcționarii, fără deosebire, pot să-și ocupe posturile și autoritățile vor continua activitatea conform ordinelor ce se vor publica. Cu încreredere așteptăm hotărârea Antantei (Tratatul de la Trianon n.r.), oricare va fi aceasta. Populația are să fie liniștită. Cetățenii conștienți vor fi lăsați în pace. Orașul este scutit de devastări, fiindcă și-a deschis porțile benevol înaintea Armatei Române. Nimeni nu va fi internat. Trupele pleacă mai departe, numai atâta armată rămâne în oraș, câtă este indispensabilă pentru susținerea ordinei. Dacă va fi liniște, nimănui nu i se va face nici o nedreptate. De astăzi înainte, însă, să nu mai fie nici o amintire de bolșevism” – a declarat generalul Davidoglu, tot conform memoriilor primarului Ferențiu.

Ziua eliberării s-a încheiat cu un banchet fastuos oferit de primarul Lenard Istvan în cinstea oaspeților, la Hotelul Pannonia, rebotezat ulterior Dacia, eveniment la care au participat, potrivit consemnărilor din presa vremii, nu mai puțin de 500 persoane, notabilități ale orașului și comitatului, de toate națiile și religiile.

Ce s-a ales din toate acele speranțe și așteptări, la 100 de ani de la banchetul de pomină? E de ajuns să aruncăm o privire asupra clădirii Hotelului Dacia, simbolul Sătmarului din toate punctele de vedere. Noroc că grofii locali promit că oligarhii din țara vecină o vor renova. Deci există speranță ;))

Bibliografie:

Paula Virag”Evenimentele de la finalul anului 1918 și prima jumătate a anului 1920 din regiunea Satu Mare și impactul asupra populației”

Asociația Civică TemporaCampania Armatei Române în 1919. Intrarea în Satu Mare – 19 Aprilie”.

1043 vizite
Distribuie pe