În organizarea Forumului Democrat German, la Satu Mare au avut loc duminică manifestările de comemorare a deportării șvabilor sătmăreni, o pagină neagră din istoria acestei regiuni, în urma căreia a fost decimată populația germană veche de trei secole în aceste ținuturi.
În cadrul slujbei religioase de la Biserica Calvaria, preotul comunității de credincioși de etnie germană, Jozsef Fanea, i-a invitat pe participanți să depună câte o candelă pe altar, în memoria celor aproape 1.000 de conaționali care nu s-au mai întors niciodată din taberele de muncă forțată din minele Donbasului (acolo unde se desfășoară acum războiul din Estul Ucrainei).
După slujbă, reprezentanții comunităților șvăbești din diferite ocalități ale județului au depus jerbe de flori la placa instalată în memoria tuturor celor 5.000 de părinți și bunici ai lor, care au fost urcați în vagoane încă din primele zile ale anului 1945, cu destinația URSS, pentru ca doar 4.000 dintre ei să se întoarcă, după mulți ani de suferințe, cu sănătatea șubredă și spiritul zdrobit, dar păstrând o urmă de putere pentru a-și reconstrui exemplarele gospodării admirate de toată lumea.
Singura lor vină a fost rezonanța germană a numelor lor de familie, chiar dacă majoritatea șvabilor din regiunea Sătmarului erau deja maghiarizați în perioada respectivă (sau, pe alocuri, românizați, în funcție de comunitățile majoritare alături de care trăiau deja de secole).
Autoritățile sovietice, care controlau atunci zona, nu au ținut cont, însă, de aceste aspecte culturale și i-au selectat pe cei deportați după anumite criterii ”flexibile”, pe principiul culpabilizării colective, adică îi considerau vinovați pe toți germanii pentru pagubele produse în război de Germania hitleristă, iar munca silnică pe care erau obligați să o presteze prin ceea ce se numea ”malenki robot” era văzută ca o formă de despăgubire.
Practic, în câteva zile, toate satele șvăbești au fost golite de tineretul cu putere de muncă, iar în vagoane au fost urcați inclusiv copii sau adolescenți, băieți și fete, care mai aveau mult până la împlinirea vârstei majoratului. Aceștia și-au pierdut tinerețile în lagărele de muncă, în care sovieticii se răzbunau pe ei pentru ororile războiului cu care acei tineri nu aveau nici o legătură, iar unul din cinci a fost răpus de foame, de tortură fizică și psihică, de boli și extenuare.
Cei care au supraviețuit și au reușit să se întoarcă acasă după aproape 5 ani, în urma presiunilor internaționale asupra regimului de la Moscova, au găsit aici același regim de tip stalinist și au fost nevoiți să păstreze tăcerea, timp de alte patru decenii, despre suferințele îndurate în iadul din Donbas. Le povesteau doar în șoaptă, nepoților…
FOTO: Szatmar.ro