Sărbătoarea Națională de 1 Iulie a Canadei este în acest an una jubiliară, deoarece se aniversează 150 de ani de la întemeierea așa-numitei Confederații Canadiene, nucleul statal și teritorial în jurul căruia s-a format actuala țară cât un continent.

Pentru a înțelege cum funcționează acum țara ce constituie un model pentru multe tinere democrații din lume (inclusiv a noastră) merită să învățăm puțin din istoria ei.

Organizarea statală pe teritoriul cunoscut acum sub numele Canada este, bineînțeles, mai veche de 150 de ani, chiar fără să luăm în considerare organizarea tribală a indigenilor care trăiau acolo de mii de ani, cu mult înainte de sosirea primilor europeni.

Perioada colonizării continentului nord-american a fost marcată de războaie între cele două mari puteri ale vremii, Anglia și Franța, care, în diverse alianțe cu triburile indigene locale, luptau pentru a controla teritorii cât mai mari din continent.

Până în secolul XVIII lucrurile s-au cam clarificat din acest punct de vedere, englezii reușind să-și impună autoritatea în cea mai mare parte a teritoriului, cu excepția regiunii din partea de Sud, cunoscută sub numele de Louisiana, care a intrat ulterior în componența SUA, fiind cumpărată de americani cu banii jos de la regele Franței, Ludovic al XIV-lea.

Momentul decisiv, care a împărțit definitiv continentul în două și a dus, practic, la nașterea a două popoare atât de asemănătoare, dar totuși foarte diferite, a fost Revoluția și Războiul American de Independență pe care l-au purtat cele 13 colonii britanice de pe țărmul Atlanticului împotriva patriei-mamă.

În filmele eroice cu Mel Gibson se ignoră, de obicei, faptul că deși cele 13 colonii mici s-au revoltat împotriva Coroanei britanice, coloniilor mai mari din Nord nici prin gând nu le-a trecut așa ceva și au preferat să rămână loiale suveranului lor de peste ocean.

Această loialitate, ce persistă până în zilele noastre și constituie un fel de coloană vertebrală a mentalității colective canadiene, era cu atât mai de neînțeles cu cât o bună parte a populației coloniilor din Nord era de origine franceză, care, aparent, abia aștepta să se răzbune pe englezi pentru pierderea autorității statului francez în regiunea ce era cunoscută deja sub numele Canada.

Faptul că, totuși, cu câteva mici excepții, francezii din Nord au rămas cuminți se datorează unui alt element definitoriu al mentalității canadiene. Englezii nu i-au exterminat, nu i-au deportat, nu i-au închis în lagăre, ci au semnat tratate prin care le-au fost asigurate drepturi și libertăți aproape de neimaginat în alte părți ale lumii în acele vremuri și pe baza cărora francofonii au reușit să-și păstreze și să-și dezvolte până în ziua de azi limba maternă și propria identitate națională, într-un mediu bilingv și multicultural cu care se mândresc acum toți canadienii.

Tânărul stat american născut din flăcările Războiului de Independență s-a dovedit repede a fi un vecin nu tocmai pașnic, de care canadienii aveau toate motivele să se teamă și în curând s-au și confruntat cu agresiunea acestuia în timpul războiului americano-britanic din 1812. În urma acestuia, s-a stabilit printr-un tratat de pace actuala graniță dintre cele două țări, de-a lungul Paralelei 49 ce traversează întregul continent de la Atlantic la Pacific.

N-a trecut mult timp și provinciile canadiene au asistat îngrozite la ororile Războiului Civil American, ale cărui scântei au ajuns și pe teritoriul lor. Imediat după război, Frăția Feniană (o organizație paramilitară a irlandezilor catolici, cetățeni americani) au executat mai multe raiduri împotriva unor forturi și localități din Canada, cu scopul de a speria autoritățile britanice și de a le convinge să părăsească Insula Irlandei, patria lor mamă.

Cu toate că ar fi trebuit să dezarmeze milițiile irlandeze, autoritățile americane nu numai că nu au luat nici o măsura împotriva acestora și nu doar ”au închis ochii” la acțiunile lor provocatoare și uneori sângeroase, dar chiar le-au sprijinit activ, cu gândul să se răzbune pentru presupusul sprijin pe care l-au acordat englezii Confederației sudiștilor americani în timpul războiului civil.

Simțind, astfel, pe pielea lor pericolul permanent reprezentat de vecinii agresivi de la Sud de Paralela 49 și înțelegând că suveranul căruia i-au rămas loiali nu poate să-i apere întotdeauna, canadienii din cele trei (ulterior patru) provincii existente deja au decis să-și unească forțele și să alcătuiască împreună nu doar o armată națională, dar și alte instituții specifice unui stat centralizat.

Dorința lor de ”unire” a avut și motivații practice, care țin de necesitatea unei legislații comune și a unui mediu economic ce înlesnește schimburile comerciale între provincii, fără o sumedenie de taxe și reguli care să difere de la o provincie la alta.

Se poate spune că uniunea primelor provincii canadiene a fost un proces de la sine înțeles, aproape inevitabil, ce a fost dus la bun sfârșit în spiritul pragmatismului economic și politic, ce caracterizează, de asemenea, această țară până în zilele noastre.

Simbolică a fost și alegerea locului în care s-a desfășurat în 1864 prima întâlnire a delegațiilor tuturor provinciilor dornice de unire: Insula Prințului Edward, în largul coastelor atlantice, care este și azi cea mai mică provincie canadiană.

Negocierile pentru formarea noului stat canadian au durat nu mai puțin de trei ani, ședințele desfășurându-se succesiv în mai multe provincii, până ce delegații au pus la punct toate detaliile care asigură funcționarea aproape fără cusur a  Canadei până în zilele noastre.

Tot atunci s-a decis despărțirea Provinciei Canada, cea mai mare dintre cele participante la negocieri, în două provincii distincte: Quebec-ul francofon și Ontario anglofon. Acestea, împreună cu provinciile atlantice Nova Scotia și New Brunswick au format împreună ceea ce s-a numit Confederația Canadiană (aceasta este denumirea istorică, chiar dacă termenul este impropriu, deoarece Canada este mai degrabă o federație de provincii autonome, supuse Coroanei Britanice, nicidecum o confederație de state independente n.r.).

Înființarea Confederației Canadiene a fost aprobată de Regina Victoria încă din martie 1867, dar aceasta a insistat ca decizia să intre în vigoare oficial abia din 1 iulie același an. Justificarea oficială este că mai trebuiau puse la punct unele detalii organizatorice, dar legenda spune că, de fapt, a vrut să le facă în ciudă americanilor, care-și serbau Ziua Independenței în aceeași săptămână :))))

De remarcat că Prince Edward Island, deși a găzduit prima conferință de unire, a preferat să rămână inițial în afara confederației, ea optând pentru unire puțin mai târziu, la fel ca Newfoundland. Ulterior, pe măsură ce erau colonizate noi teritorii în Vest și în Nordul arctic, și provinciile nou-formate s-au alăturat rând pe rând confederației, formând Canada modernă cu cele zece provincii cu grad mare de autonomie și trei teritorii administrate direct din capitala federală Ottawa.

Între timp s-au normalizat și relațiile cu SUA, cooperarea dintre cele două țări ale continentului nord-american fiind exemplară din multe puncte de vedere. Acum singurele ”șicane” pe care și le permit unii cu alții sunt miștourile amicale despre cât de rednecks sunt americanii, respectiv cât de hipsteri înecați într-un pahar cu lăptic sunt canadienii ;))

Reclama de mai jos, realizată de Coca Cola cu ocazia aniversării Canadei, ilustrează cum nu se poate mai bine această relație: